O carte despre totalitarism, libertate si salvare…

O carte impresionanta, cateodata ostentativ impresionanta, dar ostentatia e pardonabila in ochii oricarui om care stie ce a insemnat stalinismul.

Statul lui Stalin a fost unul al dezumanizarii. Teama si gandirea dubla au intemnitat si pervertit spiritele in asa masura incat puritatea constiintei a devenit un lux pe care oamenii nu si-l puteau permite daca tineau la viata, la asa-zisa libertate, la integritatea fizica. Pacat insa ca nici pervertirea nu le garanta siguranta caci stalinismul nu facea discriminari. Nu conta fidelitatea, nu conta credinta in partid, rusi, bulgari, greci sau tatari, femei si barbati, tineri si batrani- toti erau striviti in aceeasi masura, in toti stalinismul se straduia sa inabuse umanitatea pe toate caile si din toate punctele de vedere. Nu existau reguli a caror respectare sa asigure, dincolo de orice indoiala, supravietuirea.

Lagarul, foametea, lipsurile intemnitau trupurile, scopul final fiind abrutizarea extrema si iremediabila.

De ce? Pentru ca stalinismul se temea de libertate, statul lui Stalin era unul al controlului total. Or, umanitatea tinde, inevitabil spre libertate. Asadar tot ce e uman, stalinismul trebuia sa distruga.

Cum de s-a ajuns aici? De ce a ales Rusia robia? De ce l-a ales pe Lenin, in primul rand? Poate pentru ca n-a stiut altfel? Poate ca perioada indelungata de robie in care libertatea n-a fost decat o nazuinta, un ideal i-a hotarat drumul. Poate ca celui care viseaza prea mult timp la libertate ii vine prea greu s-o traiasca. Apoi, la inceput nu acesta fusese scopul, statul ne-libertatii era doar un instrument, telul fiind unul mult mai inalt, un tel in care multi au crezut, de dragul lui sacrificandu-si tot- prieteni, familie, constiinta, pentru ca el era fericirea suprema care merita orice jertfa.

Urmeaza apoi cotitura. Odata cu Stalin ceea ce parea inainte esential devine dispensabil, iar instrumentul devine scop- statul ne-liberatii devine esenta. Fanaticii, credinciosii se trezesc ca impart priciurile cu cei pe care-i prigonisera, fara a intelege de ce, dupa ce au jertifit tot de dragul unui principiu, partidul le intoarce spatele, ii sileste sa declare ca l-au incalcat de mii de ori, ca au savarsit crime abominabile, pe care de fapt nici macar nu le-ar fi putut gandi, si ii arunca in lagar. Si totusi continua sa creada pentru ca nu pot renega ceva ce pretuiesc mai mult decat viata. Ei sunt cei dublu intemnitati.

Lagarul comunist e un loc al paradoxurilor, reuneste ideologii antagonice, nationalitati si credinte diferite, medii sociale diferite si ilustreaza perfect un principiu: in statul stalinist toti sunt egali…cu nimic… In lagar convietuiesc, alaturi de fanaticii dispensabili, cei care nu mai cred in schimbare, cei care iau violenta ca pe o necesitate si cred, prin urmare, ca acceptarea ei e singura liberate de care se mai poate bucura omul. Mai sunt si cei carora suferinta indurata in lagar le adoarme speranta, insa aceasta supravietuieste macar un timp. Unii si-o pierd in cele din urma si mor odata cu ea, precum Masa, altii insa supravietuiesc, precum Ivan Grigorievici.

In Ivan supravietuieste umanitatea pentru ca nu inceteaza sa spere. Libertatea este pentru el principiul care merita orice jertfa. Nu partidul, nu comunismul, nu Stalin, ci libertatea pura, simpla si indispensabila omului. Nu e vorba aici de libertatea nationala, nici de segmentele de libertate- de asociere, a presei, a constiintei etc, ci de o libertate fundamentala, esentiala- aceea de a semana ce vrei, cat vrei, de a manca, de a trai altfel decat in teama, de a fi om. Pentru ca abia avand acest fundament, abia atunci cand mintea nu-ti mai e tulburata de foame si de teama, te poti gandi si poti nazui la libertatea nationala, abia atunci iti devin necesare libertatea de asociere, libertatea presei s.a.

Iesind din lagar dupa trei decenii, Ivan descopera marele lagar care era URSS. Vede in orase alte chipuri, provenind din alte medii pentru ca in stalinism oamenii sunt substituibili. Descopera in jurul sau prizonieri de alt tip, oameni care nu mai stiu ce inseamna libertatea, oameni care respira, mananca si gandesc cum li se spune, dar care se mint, se prefac si-si inabusa constiinta pentru ca introspectia ii inspaimanta. Ei sunt intemnitatii fara scapare si pe termen nedeterminat.

Marele lagar al pseudo-libertatii e mult mai periculos pentru ca stalinismul e mult mai insidios si mai nemilos cu prizonierii sai. Iata-l pe Nikolai Andreievici, exemplul omului care incearca sa-si pastreze puritatea constiintei si, in sinea lui, el chiar crede c-o face. Nu denunta pe nimeni, e bun si generos chiar cu cei decazuti, pe care-i invidia altadata, e gata sa-l primeasca cu bratele deschise pe Ivan, varul sau intors din lagar. Dar in fata nedreptatii, desi o simte ca atare, refuza sa ia pozitie si nu ezita sa se alinieze parerii generale, impuse, semnand declaratii si tinand cuvantari in al caror continut nu crede. Nikolai isi reprima simtamintele care contravin credintei partidului si care, exprimate, i-ar fi putut pune in pericol propria pozitie si si le ingroapa in subconstient. In momentul in care se intalneste cu varul sau, Nikolai are revelatia constiintei sale incarcate, a ceea ce a spus si n-ar fi trebuit sa spuna, a ceea ce n-a facut si ar fi trebuit sa faca, se sperie si se rusineaza in fata propriei sale josnicii pe care ar vrea s-o ascunda sau s-o justifice intr-un fel.

Iata-i si pe denuntatorii de toate tipurile: din interes (de fapt dintr-o mai veche teama de saracie), din teama (pentru sine si pentru cei apropiati) sau din credinta. Aceeasi constiinta inabusita, acelasi prizonierat. Stalinismul le-a cautat fisurile, punctele slabe si li s-a infiltrat intemnitandu-i pe termen nedeterminat.

Mai poti oare sa acuzi pe cineva de josnicie, de marsavie intr-un stat in care acestea au devenit un mod impus de viata?

In marele lagar URSS mai sunt insa si aceia care au scapat din stransoarea stalinista: cei in care s-a redesteptat constiinta, precum Anna Sergheevna, si cei care aveau pur si simplu alt dumnezeu decat partidul si erau prea insignifianti si lipsiti de alte ambitii pentru a fi pervertiti. In acestia a supravietuit umanitatea.

Ivan se simte singur dupa moartea Annei Sergheevna pentru ca nu mai vede in jurul sau oameni liberi si se intoarce in locurile natale pentru a-si trai libertatea retrospectiv, in trecutul copilariei.

Insa pana la urma tot ceea ce-i absurd si inuman se prabuseste. Stalin n-a reusit sa-si controleze propria moarte si aceasta libertate a mortii l-a invins. Desi moartea lui Stalin n-a scos raul din radacini, n-a spart lagarul, ea a provocat fisura care i-a ingaduit umanitatii ruse, indelung inabusite, sa respire.