Recidiva epică a lui Ştefan Mitroi, după romanul „Căderea în cer”, se produce rapid, cartea (legată, ilustrată, cartonată, lăcuită, datorată Fundaţiei Culturale Libra) având un titlu şocant (Gaura) subintitulat pe cover-page „Apă vie, apă moartă” şi apărând în colecţia „Contemporaneea”, la începutul verii Anului Macedonski, are o dedicaţie (În memoria celui cu care am visat cândva să săpăm fântâni în cer) şi e un micro-roman (162 de pagini culese cu font mare, lizibil şi aerisit) care continuă, în maniera melanj (epico-lirică), să pună în lumină peizaje (termenul poate duce şi cu gândul la francofonicul peizan!) din Sudul natal al autorului, localizat aici a fi aşezarea Purani şi împrejurimile. Împletitura, ca un şnur de mărţişor, de real şi legendar, de viaţă rurală şi viaţă de apoi, de suferinţă fizică şi nădejde metafizică, de laic şi divin reprezintă oferta de savoare, originalitate şi magnetism a lecturii.

Aparent banale, subiectul şi evoluţia personajelor (mai ales a protagonistului, fântânarul Anghel Preducel şi ai lui – neamuri, consăteni, vecini) se leagă într-o horă epică ai cărei paşi ţi se pare că-i ştii, pentru jocul căreia crezi că nu-ţi trebuie învăţ, un spirit ludic al complicităţii (convenţiei) cititor/autor acceptate de la primele pagini. La fel ca-n romanul precedent, cânt eroul trebuie să preia frâiele vieţii fiindcă tatăl său îşi dă obştescul sfârşit cu capul aşezat pe-un snop de grâu, la secerat, aici protagonistul preia greul epicii romaneşti în pagina opt, de la unchiul său Toma, care a apucat să-l înveţe meseria de sfredelitor al pământului. „La scurt timp, unchiul său a început să capete culoarea pământului în care săpase puţuri toată viaţa, pentru ca, după câteva zile de zăcut la pat, să se mute cu mâinile pe piept în el”, scrie poetul Mitroi, care, la pagina 49 precizează: „Peste ani, încredinţat că nepotul său Anghel se putea descurca singur în meserie, Toma a plecat răpus de oboseala vieţii şi de boală, în ultima sa călătorie pe pământ”.

Naraţiunea este, de fapt, o parabolă, o alcătuire de tip puzzle în care spaţiul devine fluid, ca timpul, care timp se solidifică tridimensional într-un ier-azi-mâine spaţial.

Zicerile (temerile şi precizerile sătenilor) şi contrazicerilor ostenitorului iscoditor în spaţiul timp de sub cerul de pământ (care „venise la suprafaţă năclăit de întuneric” (pg.77) într-o odihnă reconfortantă pentru drumul de pe urmă şi o idilă ca o izbândire de vis femeiesc descrisă admirabil!) continuă înteţind pulsul vital al aşezării. Merită reprodus, ca un contrabalns al scrierilor realist-licenţioase de azi, un pasaj idilic de o poezie şi naturaleţe greu de egalat: „Paulina se încăpăţâna să credă că măcar în somn Anghel o trage în aşternut lângă el şi-i fărâmă ţâţele cu podul palmei; apoi îi presară pe buze usturimea gurii lui însetate de dragoste, iar ea se îmbracă toată în această usturime de a cărei dulceaţă nu se mai satură, şi-l simte pe cel drag cum îi umblă prin trup, răvăşindu-i sângele, înlăcrimându-i gândurile, retezându-i respiraţia” (pg.79). Mai merită citat şi un pasaj „politic” (adică ludico-poetic), o rostire a suplinitorului Voievozeanu la alegerea lui Ciocănel ca primar: „E o zi mare. După doisprezece ani de dictatură a conformismului şi spiritului sălciu întruchipate de Stan Aguridă, începe exerciţiul de putere al unei minţi nesupuse convenţiilor, iubitoare de perversităţi filosofice şi de libertate. Acum, că l-ai dat pe nemernic jos de pe scaun, o să avem timp să ne lămurim pe îndelete de ce se preschimbă iarba în lapte, după ce ajunge în burta vacii, şi de ce peştii, deşi stau toată ziua în apă, nu ruginesc niciodată”.

Cartea lui Mitroi prozatorul este o colecţie de tâlcuri, simboluri şi metafore.

Muntele de pământ (minereu de argint sau de aur, după unele presupuneri) scos de Anghel din hăurile unde s-a scufundat ca un fir de nisip căzând dintr-o clepsidră în care şi satul personificat se scurge ireversibil, cum sugerează desenul copertei, duce cu gândul la muntele pe care omul, ca-n mitul sisific, trebuie să-mpingă (cu ce preţ şi de ce ?) bolovanul zilelor căutării de sine.

În aceeaşi lume de simboluri se aduagă şi femeia cu nume parfumat, dar cu gură … aurită, Tămâiţa, un fel de Pitia de Bărăgan, de fapt o piază bună/rea, mătuşă a eroului pentru care prevestirile, datinile şi „puterea blestemului” constituie legea adevărului, de la care nu o face să abdice nici realitatea, care-i adesea alta. Vraja iubirii căznindu-se să-nvingă forţa credinţei reprezintă filosofia cu iz de cobe a atoateştiutoarei Puranilor. (Autorul zice Puraniului, dar eu şi Bucureştiului zic Bucureştilor, ca şi Piteştilor sau Leordenilor, localităţi de care se leagă existenţa mea!) Tămâiţa identifică fântâna săpată de Anghel, pentru a preface mitul apei vii în realitate, cu America sau războiul care i-a atras şi i-a pierdut de lângă ai lor pe cei dinaintea puţarului care, şi el ca şi aceia, i-a lăsat pe nevastă-sa Paulina şi pe fiul lor Sebastian, fiindcă femeia lui a adus, ca toţi din neamul său, pe lume băiat, faptul fiind un semn al „blestemului pierzaniei” sub care se împlineşte destinul morganatic al apei vii, de care literatura autohtonă este plină. Şi învinovăţirea, la un moment dat, a scormonitorului pentru car fi determinat cutremurul, secarea fântânilor, iscarea secetei, producerea inundaţiilor, invazia insectelor, urmată de revolta unei părţi a sătenilor şi a noilor autorităţi locale se-nscrie în această criptologie fantastică.

Tot în această lume (a semnelor) se înscrie şi „filosofia” lui Ciocănel, secretar şi, apoi, primar al aşezării care are ideea înfiinţării grăurăriilor (autor al cuvântului e autorul cărţii!), păsările simbolizând fie libertatea, fie zborul zăbrelit în colivii, dare care ajunge să se certe cu tractoristul Voicu Zăpadă, când, de fapt, se sfădeşte cu sine însuşi, neputincios să pătrundă idealismul săpătorului de fântâni, el şi sătenii aşteptând (rânduindu-se să primească apă vie şi renunţând la rânduieli în numele acelui elixir al tinereţii), ca şi reporterii televiziunii chemaţi să vadă minunea, mai ceva ca aceea dintr-un sat şi-un timp apropiat numită de la Maglavit.

Dezlegarea acestei semiotici mitice (chiar mistic-onirice) a aduce scrisorile expediate de Anghel din străfunduri:Prima zapiscă este trimisă către Tămâiţa care tocmai se prăpădise (punct culminant al naraţiunii), şi reprezintă o decriptare a destinului de înlocuitor de sfânt (Vlasie) al străbunicului şi de prizonier ce şi-a-ngropat anii tinereţii în Siberia al tatălui. A doua depeşă expediată din satul sufletelor din hăul subteran, după zece ani de şedere în abisuri, se-adresează lui Hari(ton), cu care Anghel, în copilărie, poetizase despre ochiul plângător al lui Dumnezeu, care-i fântâna din cer, şi-n ea se vorbeşte de apa vie care-ntinereşte lumea vegetală şi despre apa moartă care „adună toată mizeria lumii”. Abia a treia carte trimisă după 25 de ani e destinată Paulinei şi-n ea sunt rememorate începuturile vieţii în doi, când îndrăgostiţii auzeau, bătând, inima pământului, scrierea invocând obiceiul locului liber lăsat la masă pentru cel aşteptat şi îndemnul adresat fiului Sebastian de a începe viaţa în doi.

Ultimul răvaş e „pentru domnul Ciocănel”, (nume ales parcă a fi empatic cu preducelul sau preduceaua cu care se dau găurile) dar soţia expeditoriului nu i-o înmânează, o rupe bucăţi şi … viaţa merge înainte, poate pentru ca romanul (cartea ce succede celei cu localizare în cer, având localizare subpământeană!) să rămână o operă deschisă în sens crocean, cerând o continuare, mai ales că, estimp, nevasta fiului naşte tot un băiat, istoria mitului neputându-se întrerupe. De fapt şi celelalte evenimente pledează pentru continuitate: Voicu Zăpadă, tractoristul, e ales primar, Hariton, fostul coleg de şcoală normală al lui Anghel dispare misterios nu în gaura fântânarului, ci într-un sine romanesc, Gibuţă visează invazia unui râu de şerpi izvorât din gaura în care a intrat şi nu s-a mai întors decât în legende şi-ntr-o scriere excepţională ca aceasta, un ţăran din câmpia Burnasului căruia i s-a năzărit să se lupte cu regăsirea de sine sacrificiul pentru nemoartea legendei.

Conchid că Ştefan Mitroi genializează poetic într-o naraţiune epică de excepţie.